calitatile motrice in sport - rezistenta

Rezistenta

In literatura de specialitate rezistenta este definita ca fiind capacitatea psiho-fizica de a face fata unui efort timp indelungat. Gradul de dezvoltare a rezistentei se poate determina prin buna functionare a aparatului cardio-vascular, respirator, metabolic si a sistemului nervos. Capacitatea de rezistenta a organismului (numita si “anduranta“) are la baza procesele energetice, fara de care miscarile organismului n-ar fi posibile. Principalul criteriu de apreciere al nivelului ei de dezvoltare este absorbtia maxima de oxigen (VO₂ maxim), precum si durata lucrului efectuat de organism sau marimea distantei parcurse de acesta.

a). Rezistenta este conditionata de:

-          tipul fibrelor musculare implicate in activitate; gradul de solicitare a efortului are la baza actiunea fibrelor albe si rosii; daca fibrele albe actioneaza in directia dezvoltarii vitezei, fibrele rosii sunt acelea ce, in proportie de 90 %, asigura absorbtia maxima de oxigen (slow twitch);

-          parametrii cardio-vasculari, minut-volumul cardiac, elasticitatea vasculara si reglarea periferica la nivelul capilarelor;

-          resursele energetice ale organismului, calitatea metabolismului; fosfatii macroergici, glicogenul, trigliceridele actioneaza diferit in functie de intensitatea si durata efortului; ca urmare, enzimele sunt activate mai intens, iar mecanismele hormonale de reglare a actiunii devin mult mai eficiente, in conformitate cu natura efortului ;

-          procesele nervoase fundamentale, excitatia si inhibitia, si posibilitatea mentinerii unui raport cat mai optim intre acestea, intr-un timp cat mai indelungat.

b). Forme de manifestare:

b.1). In functie de numarul de fibre ce participa la realizarea activitatilor:

-          rezistenta generala - sunt implicate mai mult de 2/3 din totalitatea grupelor musculare;

-          rezistenta specifica (speciala), in care sunt implicate 1/2-2/3 din musculatura; se manifesta in anumite situatii in timpul desfasurarii activitatilor motrice. Cand sunt implicate 1/3 din grupele musculare in miscare, se constata fenomene de oboseala locala, iar intre 1/3–2/3 a musculaturii ce participa in miscare se constata aparitia oboselii regionale.

b.2). In functie de resursele energetice si durata efortului:

-          rezistenta anaeroba - energia se mobilizeaza pe cale neoxidativa, iar durata eforturilor este cuprinsa intre 45 secunde si 2 minute (se numesc si eforturi de scurta durata);

-          rezistenta aeroba - energia se mobilizeaza pe cale oxidativa, iar durata eforturilor este mai mare de 8 minute (eforturi de lunga durata); in cazul in care efortul are o durata de pana la 30 minute intervine metabolismul glucidic; in cazul eforturilor cu durata cuprinsa intre 30-90 minute  actioneaza atat metabolismul lipidic cat si cel glucidic, iar in eforturile ce depasesc pragul celor 90 minute metabolismul lipidic este cel ce are rolul determinant;

-          rezistenta mixta - specifica eforturilor cuprinse intre 2 si 6 minute (eforturi de durata medie); acest tip de efort se manifesta la nivelul inferior al pragului aerob si la nivelul superior al pragul anaerob, fiind rezultatul interferentei dintre acestea;

b.3). In functie de modul de combinare cu alte calitati motrice rezistenta se clasifica in:   

-          rezistenta in regim de viteza;

-          rezistenta in regim de forta;

-          rezistenta in regim de detenta;

-          rezistenta in regim de indemanare.

b.4). In functie de natura efortului se disting tipuri de rezistenta:

-          in efort constant;

-          in efort variabil.

Comportamentul uman aflat intr-o anume activitate, ce implica eforturi de rezistenta, este determinat de “jocul” urmatorilor factori:

- intensitatea efortului;

- durata efortului;

- durata pauzelor intre diferite faze, etape ale activitatilor;

- caracterul odihnei;

- volumul efortului.

Cercetarile existente pana in momentul de fata scot in evidenta urmatoarele aspecte legate de dezvoltarea rezistentei:

- rezistenta se poate dezvolta optim pe toata perioada cresterii organismului in conditiile unor dozari corespunzatoare, care sa respecte particularitatile de varsta, sex, nivelul de pregatire, potentialul ereditar si conditiile de desfasurare a efortului impuse de mediul exterior;

- la fete se ajunge mai repede la valori maxime, in perioada pubertara, dar valorile obtinute in lipsa unor activitati specifice adecvate, scad foarte repede;

- la baieti, nivelul acestei calitati motrice ajunge mai tarziu la valori maxime, insa durata pastrarii lor este mai mare;

- atat la baieti cat si la fete, valorile absolute se pierd repede in lipsa unor activitati motrice specifice, dar se recastiga la fel de repede, prin efectuarea eforturilor adecvate;

- un rol important in dezvoltarea rezistentei il are mediul exterior in care traieste omul. Un mediu curat, nepoluat, situat la o altitudine adecvata (1600-2500 m), are efectele cele mai bune asupra dezvoltarii rezistentei.

S-a stabilit ca, in probele de rezistenta cele mai bune performante sportive pot fi realizate cand predispozitiile biologice si conditiile de mediu sunt optime. Contributia exacta a acestor influente este neclara in multe dintre disciplinele stiintei sportului. Bouchard si Lortie au demonstrat, in 1984, ca influenta ereditatii in determinarea succesului in probele de rezistenta este evidenta in mai multe feluri:

-          ca efecte genetice asupra caracteristicilor corelate cu performanta de rezistenta;

_-           ca sursa de variatie in performanta de rezistenta, independent de procesul de antrenament;

_-           ca masura a antrenabilitatii.

O caracteristica importanta care vizeaza performanta in sporturile bazate pe rezistenta este capacitatea de a mentine inalte nivelurile energetice produse pe cale oxidativa; cea mai comuna masura folosita pentru performerii de elita fiind consumul maxim de oxigen sau VO₂ max. (masurat in l / min. sau ml / kg / min.).

Alte masuratori din ce in ce mai des folosite sunt pragul anaerob, adica frecventa de lucru cea mai ridicata in conditii de “steady state” (sau VO₂) inainte de a creste semnificativ concentratiile de lactat din muschi sau plasma, si costurile energetice submaximale (VO₂ pentru o frecventa data de efort), care indica economie de efort. Acesti factori sunt cu totii utili pentru testarea capacitatii specifice in sport, iar datele referitoare la sportivii adolescenti de succes au aratat ca, in sporturile care necesita niveluri inalte de rezistenta, aceasta capacitate este deja evidenta in cazul acestor performeri.

In mod clar, distinctia intre varsta biologica si varsta cronologica este de importanta cruciala in selectia tinerilor sportivi. Intr-adevar, exista date care sugereaza ca maturizarea mai tarzie a copiilor poate constitui un avantaj in realizarea unor performante de inalt nivel, daca ei au profitat de toate avantajele inerente unei pregatiri timpurii. Merita facuta si observatia ca sunt multe probleme etice si mai cu seama metodologice interne studierii efectelor exercitiului fizic la copilul in crestere, pentru ca multe din efectele exercitiului sunt nediferentiabile de cele manifeste pe durata si dupa perioada de crestere.

Rezistenta

Rezistenta este o calitate motrica de baza care influenteaza in mare masura randamentul sportivilor in general si a celor ce participa in probe predominant aerobe, in special. Capacitatea de a invinge oboseala se formeaza dupa multe ore de pregatire in conditii dintre cele mai dificile. Rezistenta este o calitate motrica usor perfectibila. Acest lucru este posibil ca urmare a efectuarii sistematice, continue si dupa anumite reguli a unor exercitii fizice specifice timp indelungat.

Specialistii din domeniul activitatilor motrice, fiziologi, oamenii de stiinta au definit rezistenta in fel si chip. Astfel, Zatiorski (1968) arata ca rezistenta este „capacitatea de a efectua timp indelungat o activitate oarecare, fara a reduce eficacitatea ei”. D. Harre considera ca rezistenta este „capacitatea organismului de a efectua eforturi de intensitate mare un timp mai indelungat”. Ozolin (1959) arata ca organismul care are „capacitatea de a face fata oboselii” dispune de o rezistenta adecvata. In Romania foarte multi specialisti din domeniul educatiei fizice si sportului considera ca A. Demeter are o viziune mai vasta asupra rezistentei. In viziune sa „mentinerea capacitatii de lucru in timpul unor eforturi de lunga durata, prin invingerea fenomenului de oboseala si printr-un tempo ridicat al restabilirii organismului dupa o activitate obositoare” este echivalent cu o buna rezistenta a organismului.

Gradul de dezvoltare a rezistentei se poate determina prin buna functionare a aparatului cardiovascular, respirator, metabolic si a sistemului nervos. Capacitatea de rezistenta a organismului (numita si “anduranta“) are la baza procesele energetice, fara de care miscarile organismului n-ar fi posibile. Principalul criteriu de apreciere al nivelului ei de dezvoltare este absorbtia maxima de oxigen (VO₂ maxim), precum si durata lucrului efectuat de organism sau marimea distantei parcurse de acesta.

Factorii de conditionare ai rezistentei

Rezistenta solicita functiile vitale ale organismului si, tocmai de aceea, specialistii trebuie sa cunoasca intregul suport morfologic pe seama caruia sa se actioneze in vederea dezvoltarii / educarii rezistentei. Suportul morfologic al dezvoltarii rezistentei are in vedere:

- capacitatea sistemelor cardiovascular, respirator, musculo-osteoarticular si ale celorlalte functii ale organismului care sustin efortul.

- tipul fibrelor musculare implicate in activitate; gradul de solicitare a efortului are la baza actiunea fibrelor albe si rosii; daca fibrele albe actioneaza in directia dezvoltarii vitezei, fibrele rosii sunt acelea ce, in proportie de 90 %, asigura absorbtia maxima de oxigen (slow twitch);

- parametrii cardiovasculari, ca minut-volumul cardiac, elasticitatea vasculara si reglarea periferica la nivelul capilarelor;

- resursele energetice ale organismului, calitatea metabolismului; fosfatii macroergici, glicogenul, trigliceridele actioneaza diferit in functie de intensitatea si durata efortului; ca urmare, enzimele sunt activate mai intens, iar mecanismele hormonale de reglare a actiunii devin mult mai eficiente, in conformitate cu natura efortului;

- procesele nervoase fundamentale, excitatia si inhibitia, si posibilitatea mentinerii unui raport cat mai optim intre acestea, intr-un timp cat mai indelungat;

- nivelul la care sistemul nervos central realizeaza coordonarea activitatii aparatului locomotor si a functiilor vegetative, a actiunii musculatorii antagoniste si agoniste, alternanta in contractie a fibrelor musculare, coordonarea respiratiei cu circulatia;

- calitatea proceselor volitive cu ajutorul carora se poate sustine sau relua un efort;

- relatia dintre pauza si efort in cadrul ramurilor si probelor sportive care se desfasoara cu alternarea intensitatii efortului.

Tocmai stabilirea unor legaturi conditionate in mod optim intre functiile diferitelor aparate si sisteme in baza carora se regleaza activitatea aparatului locomotor si a functiilor vegetative determinata dezvoltarea si educarea rezistentei la un  nivel maxim.

Principalul factor limitativ al manifestarii rezistentei un timp cat mai indelungat este oboseala. Pentru dezvoltarea optim a rezistentei efortul trebuie efectuat pana la aparitia oboselii, iar incercarile de a o invinge pot grabi procesul de dezvoltare a rezistentei. Fenomenul de oboseala se caracterizeaza prin scaderea temporara a capacitatii de lucru a organismului, prin cresterea dificultatilor sau prin imposibilitatea de a continua efortul dat cu aceiasi intensitate, in acelasi ritm, cu aceeasi amplitudine, precizie si randament.

Cauzele aparitiei oboselii:

- slaba adaptare la efort a organismului;

- diminuarea activitatii centrilor nervosi superiori care coordoneaza capacitatea de lucru a muschilor si in special a functiilor circulatorii si respiratorii;

- capacitatea de lucru a sistemului nervos central, reprezinta veriga principala in lantul de procese care determina aparitia prematura sau intarziata a oboselii.

In procesul de dezvoltare a rezistentei se perfectioneaza intregul sistem de legaturi nervoase necesare efectuarii lucrului stabilit ceea ce influenteaza imbunatatirea coordonarii functiilor organelor si sistemelor si reducerea cheltuielilor energetice.

Forme de manifestare

In functie de numarul de fibre ce participa la realizarea activitatilor se distinge:

- rezistenta generala – inteleasa ca si capacitatea organismului de a presta un efort fizic prelungit cu participarea a peste 2/3 din masa musculara. Ea angreneaza intens in efort functiile vitale, iar cheltuielile energetice sunt foarte mari.

- rezistenta specifica (speciala), este capacitatea organismului de a presta un efort indelungat, cu o intensitate medie, pe baza activitatii unor grupe si lanturi musculare specializate in efortul dat. Ea se obtine pe seama cresterii capacitatii de lucru a muschilor, cat si a prelungirii capacitatii centrilor nervosi de a mentine starea de excitatie optima. In aceasta forma de manifestare a rezistentei este implicata 1/2-2/3 din musculatura; se manifesta in anumite situatii in timpul desfasurarii activitatilor motrice. Cand sunt implicate 1/3 din grupele musculare in miscare, se constata fenomene de oboseala locala, iar intre 1/3–2/3 a musculaturii ce participa in miscare se constata aparitia oboselii regionale. Dupa resursele energetice si utilizarea lor in efort se cunosc trei forme de rezistenta:

- rezistenta anaeroba - energia se mobilizeaza pe cale neoxidativa, iar durata eforturilor este cuprinsa intre 45 secunde si 2 minute (se numesc si eforturi de scurta durata). Organismul are capacitatea de a efectua eforturi cu intensitati mari, in care se acumuleaza „o datorie de oxigen” la nivelul muschiului; asigurarea substantelor energetice necesare nu se mai face prin oxidare (cu prezenta oxigenului), ci prin glicoliza (degradarea anaeroba a glucozei). Ea este caracteristica eforturilor cu intensitati mari, cu durata de circa 1 minut ( Demeter, 1972) sau 1-3 minute ( Georgescu,1977);

 - rezistenta aeroba - energia se mobilizeaza pe cale oxidativa din arderile realizate in prezenta oxigenului din muschi, chiar in timpul miscarii., iar durata eforturilor este mai mare de 8 minute (eforturi de lunga durata); in cazul in care efortul are o durata de pana la 30 minute intervine metabolismul glucidic; in cazul eforturilor cu durata cuprinsa intre 30-90 minute  actioneaza atat metabolismul lipidic cat si cel glucidic, iar in eforturile ce depasesc pragul celor 90 minute metabolismul lipidic este cel ce are rolul determinant;

- rezistenta mixta - specifica eforturilor cuprinse intre 2 si 6 minute (eforturi de durata medie); acest tip de efort se manifesta la nivelul inferior al pragului aerob si la nivelul superior al pragul anaerob, fiind rezultatul interferentei dintre acestea.

Dupa modul de asociere a rezistentei cu alte calitati biomotrice se diferentiaza:

- rezistenta in regim de viteza - reflecta capacitatea organismului de a efectua un efort de durata a carui intensitate este relativ crescuta.;

 - rezistenta in regim de forta - reprezinta capacitatea organismului de a realiza un efort prelungit, de-a lungul caruia efectueaza purtarea, deplasarea, impingerea, tractiunea unor greutati;

- rezistenta in regim de indemanare - exprima capacitatea individului de a depune un efort prelungit, in care actele motrice sunt efectuate cu complexitate crescuta;

- rezistenta in regim de detenta.

O alta forma de manifestare a rezistentei este in functie de natura efortului. Efortul poate fi constant sau variabil.

Dupa natura conditiilor externe in care se desfasoara activitatea organismului, eforturile de rezistenta au primit denumiri ca:

- rezistenta neuropsihica (capacitatea de a efectua timp indelungat activitati care solicita intens intelectul); 

- rezistenta senzoriala (capacitatea de a efectua sarcini prelungite in care se solicita intens organele de simt–vezi tir);

- rezistenta emotionala (capacitatea de activitate prelungita in conditii de stres emotional deosebit–vezi automobilism, schi alpin – exercitiul la barna, la gimnastica, box etc.);

- rezistenta la temperaturi scazute sau crescute (capacitatea de a presta eforturi la valori ale temperaturii de 30–35˚  sau minus 15–0˚C);

- rezistenta la altitudine (capacitatea organismului de a presta eforturi prelungite in conditii de hipoxie, adica de scadere a concentratiei de oxigen in atmosfera).

Comportamentul uman aflat intr-o anume activitate, ce implica eforturi de rezistenta, este determinat de “jocul” urmatorilor factori:

- intensitatea efortului;

- durata efortului;

- durata pauzelor intre diferite faze, etape ale activitatilor;

- caracterul odihnei;

- volumul efortului.

Metode si mijloace pentru dezvoltare / educarea rezistentei

In procesul dezvoltarii si perfectionarii rezistentei se folosesc, in general, metode in care predomina eforturile bazate pe contractii musculare izotonice, izometrice si intermediare. Practica antrenamentului sportiv ofera o gama larga de metode si procedee pentru dezvoltarea rezistentei, dar raportand aceste metode la specificul activitatii fiecarui sportiv in parte se pot retine ca fiind adaptabile si posibile de aplicat metode care au in vedere variatia de volum, de intensitate sau mixte.

Metoda eforturilor uniform, continue este specifica dezvoltarii rezistentei generale, a capacitatii de efort aerob. Metoda se caracterizeaza prin uniformitatea intensitatii efortului, prin continuitatea si durata acestuia. Elementul de progres il constituie cresterea duratei efortului, cu mentinerea uniformitatii intensitatii.

Ca tehnica de planificare, la inceput se stabileste volumul efortului exprimat in distanta, durata sau numar de repetari. In cazul aplicarii acestei metode, volumul este stabilit ca cerinta minima pentru fiecare sportiv in parte in functie de gradul de pregatire.

Metoda eforturilor repetate are ca efect principal dezvoltarea rezistentei generale, a capacitatii aerobe. Ea consta din repetarea relativ standard a aceluiasi efort, parcurgerea repetata a unei anumite distante cu aceeasi viteza de deplasare.

Metoda eforturilor variabile se bazeaza pe modificarea vitezei de parcurgere a unor portiuni in cadrul alergarilor de durata. Se foloseste o gama de intensitati in cadrul aceluiasi antrenament, fapt care determina solicitari variabile ale functiilor organismului si are ca urmare o adaptare multilaterala la eforturi.

Variatia intensitatii efortului se poate realiza fie folosind actiunea factorilor externi (profilul terenului, conditiile atmosferice), fie pe cea a factorilor volitivi necesari in schimbarea repetata a intensitatii efortului.

Metoda eforturilor progresive se refera la repetarea succesiva a unor eforturi a caror intensitate creste mereu si se bazeaza in exclusivitate pe variatia in sens progresiv a intensitatii efortului. Metoda contribuie la dezvoltarea rezistentei specifice eforturilor de intensitate maximala.

Dintre metodele bazate pe variatia volumului si a intensitatii se disting:

Metoda antrenamentelor pe intervale cu intervale sau fractionat - reprezinta o metoda de baza pentru dezvoltarea rezistentei si reprezinta, prin excelenta, o metoda de dezvoltare a capacitatii de efort aerob, o metoda de dezvoltare a posibilitatii aparatului cardio vascular de a transporta o cantitate  cat mai mare de oxigen.

Elementul de progresie principal il constituie cresterea numarului de repetari a efortului cu revenirea frecventei cardiace la 120‑130 batai in 90 secunde.

Caracteristica principala a metodei o constituie faptul ca pauza (intervalul) este incompleta, organismul nu este restabilit complet efortul reluandu-se in faza de supracompensare, organismului lucrand in datorie de oxigen. Stimularea optima a sistemului cardiovascular se produce in timpul intervalului de odihna, cand volumul de sange pompat de inima la o pulsatie este maxim. Are urmatoarele efecte pozitive:

- antrenamentul pe intervale permite adoptarea unui program mai precis, mai stiintific pentru dezvoltarea cu precadere a rezistentei, indiferent de mijloacele folosite;

- inlatura monotonia unor actiuni motrice de durata;

- se poate folosi pe orice teren, fara amenajari speciale;

- imbunatateste vizibil si rapid functia cardiovasculara favorizand marirea capacitatii de refacere a organismului dupa efort;

- dezvolta rezistenta psihica impotriva oboselii si mareste puterea de concentrare si vointa.

In functie de cei patru parametrii ai antrenamentului pe intervale, - lungimea parcursului, profilul terenului, numarul de repetari si timpul de recuperare pentru fiecare parcurs - exista mai multe modalitati de aplicare in practica a acestei metode. Se pot folosi portiuni scurte, numar de repetari putine dar mai intense sau distante mai lungi alergate cu viteza mai mica, care totalizeaza prin numarul de repetari un volum mare de lucru.

Marimea distantei de alergare se stabileste in functie de lungimea probei pentru care se pregatesc sportivii.

Indicatii metodice in ceea ce priveste dezvoltarea / educarea rezistentei

Rezistenta fiind o calitate motrica perfectibila si care se pastreaza timp indelungat in apropierea valorilor atinse, pentru dezvoltarea ei trebuie respectate cateva reguli de baza.

Continuitatea reprezinta o regula de baza si presupune planificarea antrenamentelor, a tuturor actiunilor care pot contribui la dezvoltarea rezistentei. Totodata se impune utilizarea un timp cat mai mare a acelorasi sisteme de actionare pentru a se putea aprecia influenta lor asupra dezvoltarii rezistentei intr-o etapa data.

Variatia volumului efortului reprezinta un element principal de progres in dezvoltarea rezistentei generale. Pentru a raspunde cerintelor se va actiona cu eforturi de valoare moderata, ceea ce presupune ca element de progres volumul in combinatie cu intensitatea (distanta-durata).

Cresterea continua a duratei activitatii sau a distantei este de asemenea un element hotarator pentru realizarea progresului in dezvoltarea rezistentei.

Aprecierea continua a progreselor pretinde o evidenta stricta a metodelor, procedeelor si mijloacelor utilizate si mai ales a efectelor pe care acestea le au intr-o anumita perioada. Fara a aprecia continuu progresele realizate, planificarea sistemelor de actionare este intamplatoare, neconforma cu posibilitatile de progres ale sportivilor.

Cercetarile existente pana in momentul de fata scot in evidenta urmatoarele aspecte legate de dezvoltarea rezistentei:

- rezistenta se poate dezvolta optim pe toata perioada cresterii organismului in conditiile unor dozari corespunzatoare, care sa respecte particularitatile de varsta, sex, nivelul de pregatire, potentialul ereditar si conditiile de desfasurare a efortului impuse de mediul exterior;

- la fete se ajunge mai repede la valori maxime, in perioada pubertara, dar valorile obtinute in lipsa unor activitati specifice adecvate, scad foarte repede;

- la baieti, nivelul acestei calitati motrice ajunge mai tarziu la valori maxime, insa durata pastrarii lor este mai mare;

- atat la baieti cat si la fete, valorile absolute se pierd repede in lipsa unor activitati motrice specifice, dar se recastiga la fel de repede, prin efectuarea eforturilor adecvate;

- un rol important in dezvoltarea rezistentei il are mediul exterior in care traieste omul. Un mediu curat, nepoluat, situat la o altitudine adecvata (1600-2500 m), are efectele cele mai bune asupra dezvoltarii rezistentei.

S-a stabilit ca, in probele de rezistenta cele mai bune performante sportive pot fi realizate cand predispozitiile biologice si conditiile de mediu sunt optime. Contributia exacta a acestor influente este neclara in multe dintre disciplinele stiintei sportului. Bouchard si Lortie au demonstrat, in 1984, ca influenta ereditatii in determinarea succesului in probele de rezistenta este evidenta in mai multe feluri:

- ca efecte genetice asupra caracteristicilor corelate cu performanta de rezistenta;

- ca sursa de variatie in performanta de rezistenta, independent de procesul de antrenament;

- ca masura a antrenabilitatii.

O caracteristica importanta care vizeaza performanta in sporturile bazate pe rezistenta este capacitatea de a mentine inalte nivelurile energetice produse pe cale oxidativa; cea mai comuna masura folosita pentru performerii de elita fiind consumul maxim de oxigen sau VO₂ max. (masurat in l / min. sau ml / kg / min.).

Alte masuratori din ce in ce mai des folosite sunt pragul anaerob, adica frecventa de lucru cea mai ridicata in conditii de “steady state” (sau VO₂) inainte de a creste semnificativ concentratiile de lactat din muschi sau plasma, si costurile energetice submaximale (VO₂ pentru o frecventa data de efort), care indica economie de efort. Acesti factori sunt cu totii utili pentru testarea capacitatii specifice in sport, iar datele referitoare la sportivii adolescenti de succes au aratat ca, in sporturile care necesita niveluri inalte de rezistenta, aceasta capacitate este deja evidenta in cazul acestor performeri.

In mod clar, distinctia intre varsta biologica si varsta cronologica este de importanta cruciala in selectia tinerilor sportivi.          Exista date care sugereaza ca maturizarea mai tarzie a copiilor poate constitui un avantaj in realizarea unor performante de inalt nivel, daca ei au profitat de toate avantajele inerente unei pregatiri timpurii. Merita facuta si observatia ca sunt multe probleme etice si mai cu seama metodologice interne studierii efectelor exercitiului fizic la copilul in crestere, pentru ca multe din efectele exercitiului sunt nediferentiabile de cele manifestate pe durata si dupa perioada de crestere.

Sisteme de actionare pentru dezvoltarea / educarea rezistentei

Intensitatea de lucru pentru dezvoltarea / educarea rezistentei este marcata prin urmatoarele fractii stabilite conventional:

1/4 - tempo lent (25% din posibilitati);

2/4 - tempo mijlociu (50% din posibilitati);

3/4 - tempo submaximal (75% din posibilitati);

4/4 - tempo maxim (maximal, 100% din posibilitati).

Sistemele de actionare sunt diferite de la un sport la altul. Dar cele mai frecvent folosite credem ca ar fi urmatoarele:

Alergare usoara – in care tempoul de alergare este de ¼, lent, distanta fiind stabilita in raport de varsta sportivilor, obiectivele de antrenament etc. Se poate folosi in partea de pregatire a organismului pentru efort sau ca element de legatura intre repetari sau ca mijloc specific activitatii din cadrul intervalelor.

Alergare in tempo uniform – se caracterizeaza prin uniformitatea vitezei de deplasare si prin faptul ca tempoul si distanta sunt bine stabilite. In functie de tempoul adoptat, se poate dezvolta rezistenta generala, speciala sau rezistenta in regim de viteza. Pentru dezvoltarea rezistentei generale sunt recomandate tempouri de 1/4 si 2/4. Totodata acest exercitiu este si un bun mijloc pentru formarea si dezvoltarea simtului tempoului. Distanta si tempoul de alergare trebuie stabilite la valori care sa corespunda indeplinirii obiectivului planificat si posibilitatilor sportivilor. Pentru a se putea pastra uniformitatea tempoului de alergare este recomandabil sa se alerge pe terenuri plate.

Alergarea in tempo variat. Pe parcursul alergarii, la anumite distante se schimba tempoul de alergare. Variatia tempoului poate fi cuprinsa intre 1/4 si 4/4 in cadrul aceleiasi alergari. Schimbarile de tempo se pot produce lent sau brusc. Acest gen de alergare se poate desfasura pe orice teren, mai eficient fiind terenul variat, care datorita configuratiei (deal, vale, obstacole naturale) obliga la schimbari de tempo neprevazute dinainte.

Alergarea de durata – se caracterizeaza prin distanta mare parcursa intr-un tempo uniform dezvoltandu-se cu precadere rezistenta generala. Durata se stabileste in functie de obiectivul urmarit si de nivelul de pregatire al sportivilor. Este indicat sa se alerge pe terenuri plate datorita importantei tempoului in eficienta alergarii.

Alergarea pe intervale – este cel mai important procedeu de alergare pentru dezvoltarea rezistentei. Cu ajutorul acestui procedeu se poate actiona asupra rezistentei generale, speciale, a vitezei in regim de rezistenta sau a tuturor calitatilor concomitent.

In folosirea acestui gen de alergare trebuie respectate anumite principii de lucru:

- alternarea starilor de solicitare a organismului cu cele de repaus activ sau pasiv;

- efectuarea alergarii cu intensitati diferite;

- distantele de alergare sunt de regula mai scurte decat distanta de concurs pentru ca permit reluarea efortului de mai multe ori.

Numarul de repetari depinde de:

- lungimea probei;

- lungimea distantelor de repetat;

- tempoul stabilit;

- durata pauzelor;

- perioada de pregatire;

- nivelul de pregatire.

In realizarea alergarii pe intervale este necesara stabilirea exacta a distantelor, tempourilor, pauzelor si planificarea lor pe baza unei evidente precise care sa permita modificarea lor in raport de progresele realizate.

Desi alergarea ramane principalul mijloc de dezvoltare a rezistentei, a nu se uita faptul ca diversitatea sporturilor ce necesita dezvoltarea rezistentei este foarte mare. In cadrul antrenamentului se va actiona si cu mijloace specifice ramurii sportive. Orice actiune motrica specifica efectuata pe o durata mai mare de timp, intr-un tempo specific, depinzand de scopul propus in antrenament, poate contribui la mentinerea si dezvoltarea rezistentei.

Jocurile sportive reclama o rezistenta deosebita in practicarea lor. Atunci cand prin jocurile sportive se urmareste dezvoltarea rezistentei, trebuie avute in vedere cateva elemente:

- participarea activa a sportivilor la joc, realizabila in conditiile in care sportivii stapanesc bine tehnica jocului, iar echipele sunt relativ omogene;

- desfasurarea jocului pe reprize mai scurte ca durata decat cele regulamentare, marindu-se tempoul de joc, pauzele fiind adecvate in functie de durata reprizelor si tempoului de joc;

- realizarea unui numar mai mare de reprize decat cel regulamentar.

Circuitul - se recomanda folosirea cu precadere a tipului de circuit „extensiv pe intervale” in care durata pauzei este egala sau mai mica decat durata de lucru. In afara rezistentei generale, contribuie si la dezvoltarea fortei si a vitezei in regim de rezistenta.

Bazele fiziologice si biochimice ale rezistentei

Din punct de vedere fiziologic si biochimic rezistenta este determinata de mai multi factori care pot fi grupati in doua categorii:

- posibilitatile functionale ale diferitelor organe, aparate si sisteme ale organismului de a capta si transporta oxigenul la tesuturi, in special la muschii activi;

- capacitatea musculaturii active de a furniza energia necesara unui lucru mecanic intens, timp indelungat pe calea fosforizarii oxidative, realizata cu ajutorul enzimelor specializate in acest scop, cu repercusiuni majore asupra consumului maxim de oxigen.

Primul aspect are indeosebi un caracter fiziologic iar cel de-al doilea caracter biochimic, dar ambele oglindesc capacitatea biologica complexa o organismului de a-si mentine potentialul de efort aerob la un nivel cat mai inalt, in mod constant si un timp cat mai indelungat. Captarea si transportarea oxigenului reclama eforturi mai ales de ordin vegetativ, in timp ce utilizarea oxigenului la nivel tisular si mentinerea homeostazei mediului intern in conditii de perturbare a acesteia, sunt mai mult de natura biochimica.

In conceptia actuala a medicinii sportive, capacitatea de rezistenta a sportivilor reprezinta in primul rand o problema biochimica de metabolism oxidativ, iar factorii dimensionali si capacitatile functionale ale sistemului cardiovascular si aparatului respirator ocupa un loc secundar. Rezistenta depinde direct de capacitatea musculaturii active de a furniza energia necesara unui lucru mecanic intens, timp indelungat pe calea fosforizarii oxidative.

Structura fibrelor musculare se perfectioneaza prin cresterea depozitelor de substante energetice, prim marirea cantitatii de enzime necesare proceselor biochimice anaerobe sau aerobe si prin modificarea adecvata a raportului dintre formatiile contractile si cele care asigura metabolismul oxidativ.

Tehnica biopsiei musculare a facut posibila identificarea diferitelor tipuri de fibre care se gasesc in componenta muschiului scheletic, ca si relatia dintre caracteristicile lor de contractilitate si functia lor, precum si metabolismul lor in timpul efortului. Astfel se descriu fibrele lente, rapide (tonice) si fazice, care dupa coloratie sunt rosii si albe.

Muschii flexori care executa de obicei miscari fazice rapide sunt formati in cea mai mare parte din fibre albe, in timp ce muschii extensori, care executa mai ales miscari lente si contractii cu caracter static (izometric) sunt constituiti din fibre rosii. Ca urmare, eforturile statice vor avea ca efect dezvoltarea unor fibre musculare rosii, cu contractie mai lenta, in timp ce eforturile dinamice (izotonice) determina sporirea tipului de fibre albe din muschi, capabile de contractii rapide.

Dupa una din clasificarile facute de specialisti, fibrele de contractie lenta se denumesc fibre de tip I, iar cele de contractie rapida, fibre de tip II.

Fibrele de tip II se pot subdivide in doua categorii:

A II – fibre cu potential oxidativ ridicat

B II – fibre cu potential oxidativ slab.

Fibrele de tip I sunt bine adaptate la metabolismul oxidativ al glucidelor si lipidelor datorita continutului lor bogat in mioglobina si mitocondrii, iar fibrele de tip II poseda un echipament enzimatic ce asigura un metabolism anaerob intens, resintetizand o parte din ATP-ul necesar desfasurarii contractiilor.

Repartitia diferitelor fibre, proportia lor, prezinta diferente individuale destul de semnificative. Conform studiilor biochimice moderne, factorul genetic care poate fi interpretat ca talent pentru eforturile de rezistenta (aerobe) consta in cantitatea de fibre musculare lente existenta initial in compozitia muschilor unui sportiv.

Pregatirea de rezistenta are ca efect cresterea potentialului oxidativ al fibrelor de tip A II si B II peste nivelul fibrelor de tip I ale unui subiect neantrenat.

In activitatea celulei musculare se disting trei surse de energie utilizate pentru contractii si anume:

- energia anaeroba alactacida;

- energia anaeroba lactacida;

- energia aeroba.

De aici deriva si cele trei procese metabolice:

- procesul anaerob alactacid I;

- procesul anaerob lactacid II;

- procesul aerob.

            Corespunzator acestor procese se poate vorbi de:

- rezistenta in regim anaerob alactacid;

- rezistenta in regim anaerob lactacid;

- rezistenta in regim aerob;

- rezistenta in regim anaerob-aerob.

In ramurile sportive ciclice caracterizate prin probe cu o durata anumita, aproape constanta, cerintele energetice impun un raport relativ constant intre rata anaeroba si cea aeroba a metabolismului energetic. Eforturile de scurta durata cu intensitate maximala se considera predominant anaerobe. Aceasta predominanta scade insa odata cu cresterea duratei eforturilor, facand loc unei predominante aerobe din ce in ce mai evidente. Astfel, eforturile maximale de o durata mai mica de 2 minute, sunt predominant anaerobe, cele cuprinse intre 2-3 minute au o pondere cvasiegala intre rata aeroba si cea anaeroba, eforturile cu o durata mai mare de 3 minute devin din ce in ce mai aerobe pentru ca eforturile cu o durata mai lunga de 6 minute sa fie exclusiv aerobe.

In eforturile predominant aerobe, factorul hotarator, determinant si limitativ al performantei este absorbtia de oxigen in unitatea de timp. In captarea, transportarea si utilizarea oxigenului, sistemul cardiovascular si aparatul respirator sunt implicate fundamental. Oxigenul este captat din atmosfera prin ventilatia pulmonara si transportat la locul de metabolizare oxidativa de la nivelul mitocondriilor. Rezistenta aeroba depinde de capacitatea de captare, de transport si de utilizarea de catre muschi a oxigenului, nivelul acestor functii fiind oglindit fidel de consumul maxim de oxigen.

Consumul maxim de oxigen depinde de doua categorii de factori:

- factori dimensionali, adica marimea organelor care compun sistemul de captare si transport al oxigenului, reprezentati de:

- dimensiunile plamanilor (reflectate de capacitatea vitala, capacitatea pulmonara totala si capacitatea reziduala functionala);

- dimensiunile sistemului cardiovascular (volumul sanguin total, hemoglobina totala si procentuala, volumul cardiac).

- capacitatile functionale reprezentate prin:

- debitul ventilator maxim sau capacitatea respiratorie maxima;

- volumul expirator maxim pe secunda;

- debitul cardiac;

- debitul sistolic;

- oxigen puls maxim.

Parametrul fiziologic principal al capacitatii de efort in probele de rezistenta aeroba este consumul maxim de oxigen.

Din punct de vedere fiziologic si metabolic, cresterea capacitatii de efort se realizeaza pe seama intensitatii efortului. Intensitatea optima de efort in antrenamentul de rezistenta se situeaza in acea zona de intensitate in care nu se formeaza acid lactic din glicoliza anaeroba, sau se formeaza in cantitati mici. Echilibrul intre necesarul de oxigen si aportul de oxigen poate fi perfect cand exista stare stabila, situatie care se intalneste la un efort de aproximativ 50 % din capacitatea maxima. La o solicitare mai mare (80‑85 %) echilibrul se strica, apare datoria de oxigen, organismul fiind in stare stabila relativa.

Parametrul care indica existenta uneia sau alteia dintre aceste doua stari este frecventa cardiaca (F.C.), in sensul ca in jurul a 130 batai/minut releva existenta unui efort in stare stabila perfect, in timp ce F.C. ajunsa la 170‑180 batai/minut indica starea stabila relativa.

Printr-un antrenament de rezistenta extensiv, in zona frecventei cardiace de 140‑150 batai/minut se atinge circa 70‑75 % din consumul maxim de oxigen fara sa apara acidul lactic in sange. O frecventa cardiaca de 160±5 batai/minut, indica limita efortului pur aerob, fiind totodata si limita inferioara a zonei intensive a antrenamentului de rezistenta pentru dezvoltarea capacitatii aerobe.

Pe langa aspectele de ordin fiziologic si biochimic prezentate, in cadrul activitatilor ce reclama dezvoltarea / educarea rezistentei au loc activitati intense si la nivelul sistemului nervos, neuromuscular si endocrin.

Mobilizarea tuturor resurselor cardiovasculare si respiratorii, precum si intensificarea neuro-secretiei, solicita extrem de mult centrii organo‑vegetativi superiori. Fiind vorba de un efort relativ intens, ritmicitatea miscarilor joaca un rol important in obtinerea rezultatelor bune. Cu cat se ritmeaza mai mult activitatea neuro-musculara, cu atat mai mult se departeaza pragul oboselii. In acest context, ritmul apare ca o expresie a economiei de efort in baza careia este posibila prelungirea activitatii.

Secretia hipofizara de hormon adrenocorticotrop‑corticotropina (A.C.T.H) si in consecinta de hormoni corticosuprarenali, in special glicocorticoizi si mineralocorticoizi, precum si secretia hormonala (adrenalina, izopropilnoradrenalina) contribuie la utilizarea fortelor interne ale organismului atat pe plan somatic (cresterea excitabilitatii corticale, optimizarea activitatii musculare) cat si in plan vegetativ (reglarea metabolismului glucidic, al echilibrului mineral., mobilizarea sistemelor cardiovascular si respirator).

Aspecte psihologice ale dezvoltarii / educarii rezistentei

Rolul proceselor psihice in efortul de rezistenta este esential si relativ mai important in comparatie cu alte calitati motrice. Uneori insasi denumirea rezistentei „darzenie”, „tenacitate”, scoate in evidenta acest lucru.

Invatarea si perfectionarea deprinderilor motrice, formarea si dezvoltarea calitatilor motrice sunt conditionate in mare masura de nivelul calitatilor intelectuale (memorie, gandire, inteligenta). Tactica sau dozarea si repartizarea optima a efortului de-a lungul unei actiuni subliniaza aceasta conditionare.

In sustinerea efortului deosebit reclamat de alergarile de rezistenta, starea de mobilizare a individului in vederea atingerii scopului propus joaca un rol deosebit. Este de neconceput ca in absenta unei motivatii puternice sportivul sa suporte disconfortul si uneori chiar durerea ce insoteste eforturile mari si sa gaseasca resursele necesare pentru a depasi „bariera psihologica”.

Oricat de puternica ar fi motivatia pentru a desfasura si suporta activitatea dura impusa de efortul de rezistenta, aceasta nu se poate realiza fara o vointa deosebita. Este bine cunoscut faptul ca efortul sportiv in general si cel de rezistenta in special solicita in cel mai inalt grad resursele fizice si psihice ale individului care trebuie sa apeleze la intreaga sa capacitate de efort volitiv. Vointa ajuta la sustinerea unui efort care la randul sau o intretine si sprijinindu-se reciproc se asigura performanta sportiva.

Un alt aspect ce trebuie luat in consideratie este cel al afectivitatii, fie ca este vorba de reactii afective (frica, bucurie, emotii) sau de atitudini afective (placere, neplacere, admiratie, etc.).

Antrenorul are, in primul rand importanta sarcina de a determina motivatia sportivului pentru sustinerea efortului fizic, de a influenta starile afective ale sportivului, care atunci cand sunt pozitive, stimuleaza actiunile si dau energia necesara desfasurarii lor.